În anii ’80, Europa Liberă devenise, în imaginația ascultătorilor din România, o ființă mitologică dotată cu mai multe voci. Deși era ilegal să asculți Europa Liberă,  audiența pe care o avea în țară postul american de radio, cu sediul la München, ajunsese mult mai mare decît aceea a Radioului oficial de atunci, cu cele două programe ale sale. Cartea lui Liviu Tofan este despre Europa Liberă așa cum a fost, scrisă cu precizie chirurgicală, în care încape și nostalgia omului care a avut o parte din grija ca această ființă mitologică să funcționeze bine. Ceea ce la orice post de radio înseamnă exactitate, promptitudine și mare audiență. Deși ar fi avut toate motivele din lume, Liviu Tofan nu se scoate în față – spre deosebire de alți memorialiști de la Europa Liberă. Fiecare propoziție din carte are acoperire documentară și ceea ce mi se pare cel mai important, în reconstituirea sa, Tofan desființează nenumăratele legende răuvoitoare produse de Securitate despre acest post de radio, dar și legende favorabile, cum ar fi cea despre iradierea din ordinul Elenei Ceaușescu a trei dintre directorii Departamentului românesc.

Liviu Tofan a făcut toți pașii pe care trebuia să-i urmeze un angajat obișnuit al Europei Libere, de la freelancer la redactor, înainte de a ajunge șeful știrilor la REL. Meticulos, excelent organizator, Liviu Tofan ajunge să se ocupe de bunul mers zilnic al treburilor Radioului. Prin mîna lui trec toate emisiunile, de la cele preînregistrate la cele în direct și, cum el se ocupa de programările în schimburi de cîte șase ore ale știriștilor și crainicilor și de modificările ad-hoc ale duratei emisiunilor, știe în amănunt cum funcționa REL în perioada sa de glorie.

În Ne-au ținut în viață afli cum funcționa Radioul la München, într-o clădire cu aspect oarecare de la marginea îndepărtată a „parcului englez“ din oraș, fără pază înarmată, cum susținea Securitatea, și fără ca redactorii să fie dotați cu pistoale, cum susținea tot Securitatea, care nu izbutise să afle nici măcar cîți angajați avea pe atunci Departamentul românesc, 46 la număr, nu 200, cum scria într-un raport al Securității. Așa-numitele redacții de la Paris și de la Washington nu aparțineau, de fapt, de Departamentul românesc, ci de altă structură a Europei Libere. Iar singurul angajat de la Paris era Monica Lovinescu. Virgil Ierunca și toți ceilalți colaboratori la emisiunile Teze și antiteze la Paris și Povestea vorbei  erau freelancer-i. Se pare, afirmă Liviu Tofan, că Securitatea insista asupra ideii cu redacția de la Paris și cu numeroșii săi angajați pentru a justifica prezența a 40 de securiști la ambasada Franței, pentru a-i supraveghea.

Noel Bernard, directorul Departamentului din 1966 pînă la moartea sa în 1981, și Cornel Chiriac sînt marile personaje ale cărții. Bernard e cel ce a revitalizat emisiunile Europei Libere pentru ascultătorii din România, încît audiența postului a crescut în progresie aproape geometrică, iar Cornel Chiriac, cu Metronomul său, era ascultat și în alte țări de persoane care nu știau românește, dar pe care Chriac le-a cîștigat prin excelența emisiunii sale. Liviu Tofan, adeptul standardelor gazetăriei anglo-saxone, recunoaște un lucru esențial în cartea sa: că, fără respectarea acestor standarde, Departamentul românesc ar fi eșuat sau, în orice caz, n-ar fi căpătat prestigiul de care se bucura în țară. Dar precizează el și că, fără angajații români ai „americanilor“, REL n-ar fi avut audiența și importanța pe care le-a căpătat în România.

Talentat povestitor, exersat din anchetele pe care le-a publicat înainte, Liviu Tofan știe să trasforme într-un adevărat thriller această carte despre Europa Liberă care are o valoare documentară excepțională, dar din care nu lipsesc întîmplările din viața agitată din marea perioadă a existenței acestui post de radio. Astfel că despre Ne-au ținut în viață sînt convins că vom auzi numai de bine.

Liviu Tofan, Ne-au ținut în viață. Europa Liberă, 1970-1990, Editura Omnium, 2021.