Fostul șef al știrilor de la Europa Liberă din perioada sa de glorie, Liviu Tofan a publicat de curînd o carte extraordinară despre acest post de radio. Aici, Tofan desființează falsele mituri despre REL și reconstituie cu exactitate ce a fost și cum a fost Europa Liberă pe vremea cînd N. Ceaușescu a ordonat neutralizarea sa cu orice preț.

Cristian Teodorescu: Titlul cărții tale despre Europa Liberă e un citat din zicerea unui bucureștean în 1990: „Ne-au ținut în viață“. Nu-i cam mult spus?

Liviu Tofan: Despre speranță era vorba, de fapt, și nimic nu este „mult“ cînd e vorba despre speranță. Pe toată durata regimului comunist, timp de 40 de ani, românii au sperat că, odată și odată, calvarul lor va lua sfîrșit. Speranța a ținut loc de mîncare și de căldură în teribilii ani 1980 de privațiuni greu de imaginat azi, de „Foame, Frig și Frică“, cum se numea celebrul eseu al lui Dorin Tudoran difuzat atunci la Europa Liberă. Această speranță a fost întreținută constant prin emisiunile Europei Libere. Așa „i-am ținut în viață“ pe români, cum s-a exprimat acel bucureștean față de un ziarist american.

C.T.: Ai idee cam cîți ascultători ai Europei Libere au ajuns în pușcărie din cauză că aplecau urechea la posturi străine de radio?

L.T.: Dacă ne gîndim că ascultătorii Europei Libere se numărau cu milioanele, nu știu unde și cum ar fi putut fi închiși toți. Doar în marea închisoare care era oricum România comunistă. Apropo, întrebarea ta îmi amintește bancul acela din vremea prigoanei: „Pentru nimic iei doar cinci ani“, un fel de consolare pentru cei fără vină. Cunoaștem cazuri numeroase de oameni care au făcut închisoare pentru că au trimis scrisori la Europa Liberă. Regimul comunist considera asta o infracțiune numită „propagandă împotriva orînduirii socialiste“ în Codul Penal al vremii. Mai mult despre asta, în carte.

C.T.: Din amintirile lui Mircea Carp țin minte că la început, adică în 1950, REL emitea dintr-un camion al armatei americane din Germania. Nu se găseau bani pentru chiria unei clădiri?

L.T.: Radio Europa Liberă a fost inițial o improvizație și s-a crezut că nu va dura prea mult. Exista convingerea că regimurile comuniste implantate în țările est-europene nu vor rezista. Azi, cu beneficiul retrospecției, e ușor să te amuzi de naivitatea politică a acelor oameni. Să nu uităm însă că lumea liberă occidentală se confrunta atunci cu un fenomen nemaiîntîlnit de agresiune la scară mondială din partea Moscovei. Confruntarea s-a încheiat, totuși, după patruzeci și ceva de ani, cu înfrîngerea sistemului comunist. În care un rol nu tocmai mic l-a jucat Radio Europa Liberă, numit de comentatorii avizați „cea mai eficientă armă a Războiului Rece“. Dar și „cel mai important fenomen mediatic românesc din perioada comunistă“.

C.T.: O rudă prin alianță, emigrată de multe decenii în State, îmi spunea acum cîțiva ani că Europa Liberă era subvenționată de CIA. Cum de s-a perpetuat ideea asta?

L.T.: Este o idee din vastul domeniu al conspiraționismului, idee întreținută cu sîrg de Securitate pînă dincolo de pragul anului 1989. Elementul de adevăr este doar faptul că Europa Liberă a fost într-adevăr o creație a CIA la începutul Războiului Rece. Din anul 1973, REL nu a mai avut nici o legătură cu CIA, fiind administrată și finanțată la vedere de Congresul american. A rămas „oficină de spionaj“ doar pentru Securitate, interesată permanent să-și supraevalueze importanța prin raportarea la dușmani inexistenți în realitate. Efectele perverse ale intoxicărilor de natură securistă nu trebuie subestimate, le întîlnim și azi la tot pasul.

C.T.: Trei dintre directorii Departamentului românesc au murit în condiții suspecte. Se spunea că au fost iradiați. A apărut vreo dovadă că așa s-a întîmplat?

L.T.: Am dedicat un capitol special acestui subiect pe care am dorit să-l lămuresc. Pentru că acei directori nu au murit în condiții suspecte de pe urma unor „cancere galopante“, cum s-a spus, și nu au fost iradiați. Nu putea, deci, să mai apară vreo dovadă pentru ceva ce nu s-a întîmplat. Am luat, punct cu punct, cazurile lui Noel Bernard, Mihai Cismărescu și Vlad Georgescu, ba și pe cel al lui Emil Georgescu, inclus de unii pe „lista directorilor“ lichidați, chipurile, de Securitate. Am explicat patologia fiecărui caz, circumstanțele, toate detaliile se găsesc în carte. La originea acestei legende se află generalul de Securitate Pacepa, fugit în 1978 și găzduit volens-nolens de americani (deloc încîntați de personaj). La moartea lui Noel Bernard, în decembrie 1981, Pacepa a lansat ideea că acesta ar fi fost iradiat. Nu s-a ignorat această posibilitate și, în 1982, s-au făcut verificări de către experți. Nu s-a găsit nici o urmă de contaminare radioactivă nicăieri. Evident că această contaminare radioactivă ar fi existat dacă Noel ar fi fost iradiat, ar fi fost imposibil să nu fie detectată. Dar Pacepa nu s-a lăsat, a reluat teoria cu iradierea în cartea sa Orizonturi roșii, și de atunci a tot fost rostogolită de unii și alții, fără discernămînt, prin diverse medii.

C.T.: Are sau mai are vreun interes SRI să ascundă ce-a făcut Securitatea lui Ceaușescu?

L.T.: SRI mai puțin, problema e cu SIE. Acolo zac încă, ferecate cu șapte lacăte, foarte multe dintre secretele murdare ale Securității externe – Direcția de Informații Externe, devenită Centrul de Informații Externe după fuga lui Pacepa și botezată Serviciul de Informații Externe în decembrie 1990. Interes? Depinde cum definești asta… DIE și CIE au fost implicate în operațiuni extrem de dubioase și în afaceri de gen mafiot cu multe zerouri. Toate astea au lăsat dîre adînci și foarte urît mirositoare. Ne-am lua cu mîinile de cap dacă s-ar afla măcar o mică parte, n-ar trebui deci să ne mire prea tare că mii de dosare sînt ținute încă la secret sub pecetea-pretext a „securității naționale“. Asasinarea lui Cornel Chiriac, în martie 1975, așteaptă încă să fie lămurită. La fel, tentativa de asasinat împotriva lui Emil Georgescu, din 1981. Lămurită, în schimb, în pofida tăcerii păstrate la București, este participarea Securității la atentatul cu bombă din 21 februarie 1981, executat de echipa celebrului Carlos „Șacalul“ la comanda Bucureștiului. A revenit astfel Securității „recordul“ comiterii celui mai brutal și distrugător atac din istoria Europei Libere în complicitate cu cel mai notoriu terorist al epocii. Asta se numește terorism de stat, și e cam greu să te lauzi cu așa ceva.

C.T.: Reînființarea Departamentului românesc al REL e o dovadă că desființarea sa, în 2008, a fost o greșeală?

L.T.: De fapt, Departamentului românesc al REL nu a fost reînființat niciodată. De vreo doi ani avem doar o prezență pe Internet, un site cu numele Europa Liberă Romania și cu o mică redacție aflată la București. Le doresc numai bine! Greșeala cea mare s-a făcut în 1995, cînd REL s-a închis la München, mutîndu-se la Praga cu o redacție mai mult simbolică. Un important ziar american publica atunci știrea sub titlul „Odihnească-se în pace“. Amin. S-a perseverat în greșeală în 2004, cînd a fost desființată redacția din București, pe care ai condus-o și tu. Washington-ului i-a trebuit ceva vreme să realizeze că democrația este încă foarte șubredă în țări ca România, Bulgaria sau Ungaria și să-și amintească de rolul excepțional jucat cîndva de Europa Liberă în aceste țări. Apropo, pe 29 octombrie, acum, s-au împlinit 70 de ani de la înființarea oficială a Departamentului românesc de la Europa Liberă, în 1951. A fost bine cît a fost.