La 29 octombrie, se împlinesc 70 de ani de la înfiinţarea Departamentului românesc al Europei Libere. Reproducem, în aceste pagini, o invitaţie transmisă redactorilor Europei libere, cînd se împlineau 25 de ani de la aniversare. 

Cu acest prilej, vă propunem un interviu cu Liviu Tofan, fost şef al secţiei de Ştiri şi, după 1989, şef al redacţiei de la Bucureşti a Europei Libere. Interviul este prilejuit de apariţia unei cărţi: Ne-au ţinut în viaţa, Radio Europa Liberă. 1970-1990, apărută la Editura Omnium, cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

Liviu Tofan reuşeşte, prin această carte, să puncteze momentele esenţiale prin care a trecut Departamentul românesc în anii 1970-1990 şi să ne ofere detalii despre alcătuirea emisiunilor. De asemenea, sînt evocate figuri legendare ale acestui post de radio, de la directorii săi, Noel Bernard şi Vlad Georgescu, la redactorii emisiunii Actualitatea românească, Neculai Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu, Gelu Ionescu, Şerban Orescu, amintind de emisiunile culturale realizate la Paris de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Este o carte care se opreşte şi la momentul „Decembrie 1989“, existînd un capitol separat despre acele zile, cînd Radio Europa Liberă şi-a modificat programul şi a transmis în direct, cu ore în plus de emisie.

Liviu Tofan oferă, aşadar, cititorilor o carte despre un post de radio cu care românii s-au identificat şi în care au crezut, un post de radio care a a însemnat foarte mult pentru rezistenţa românilor în vremuri de restrişte. Este un interviu acordat în exlcusivitate revistei Observator cultural, pe baza unor întrebări în scris transmise autorului.

Dumneavoastră, domnule Liviu Tofan, cînd v-aţi angajat la Europa Liberă? Cît de greu a fost să aveţi un contract cu Europa Liberă?

Am avut, de fapt, două începuturi la Europa Liberă. Mai întîi, în mai 1973, ca freelancer, colaborator permanent. A fost un fel de perioadă de probă impusă, în primul rînd, de faptul că nu se puteau face angajări decît atunci cînd se elibera o poziție în schema de personal a Departamentului românesc. Schemă limitată strict la 46 de poziții, cu totul: redactori, crainici, secretariat, administrație, tehnic. Nu putea fi angajat nimeni în plus față de această schemă. Redactori eram doar vreo 30, inclusiv cei de la Știri, care nu contribuiau la realizarea altor emisiuni. Adică eram puțini, și spun asta pentru că, cine s-ar lua după documente ale Securității, ar crede că eram cîteva sute. Eu am putut fi angajat abia în noiembrie 1976, cînd o întîmplare nefericită – moartea lui Preda Bunescu, adjunctul directorului Noel Bernard – a făcut să se elibereze o poziție. Și am devenit redactor de știri sub îndrumarea lui Mihai Cismărescu. Pe care l-am înlocuit ca șef al secției de Știri în 1980, cînd Cismărescu a devenit adjunctul lui Noel Bernard. Revenind la întrebarea dumneavoastră, nu era simplu să devii angajat permanent la Europa Liberă, mulți au stat la coadă, ca să spun așa. Numărul limitat de poziții nu era singurul impediment. Contau foarte mult competența, seriozitatea și aptitudinile jurnalistice. Nu contau pentru americani diplomele sau „studiile superioare“, la radio nu te întreba nimeni de așa ceva.

Ce a însemnat perioada de pînă în decembrie 1989 pentru dvs., ce aţi avut de făcut în mod direct?

Secția de Știri era cea mai importantă subdiviziune a Departamentului românesc și locul în care se produceau zilnic cele mai multe minute de emisie live, cea mai „mare“ emisiune – două ore în fiecare zi de luni pînă sîmbătă, aproape trei ore duminica. Apoi, știrile erau, de departe, cel mai ascultat segment al programului nostru, deci cu cel mai mare impact. Din aceste motive, News Chief, șeful Știrilor, avea un statut special în ierarhia Departamentului, corespunzător răspunderii sale, situîndu-se pe poziția a treia, după director și adjunctul acestuia. Concret, trebuia să organizez activitatea secției de Știri în trei ture pe zi, 24/7, să mă asigur că nu s-a omis nici o știre importantă, că redactorii de știri sînt permanent conștienți de răspunderea muncii lor, pentru că știrile erau singura emisiune care se difuza în direct fără viza unui Supervisor, adică fără acel OK de care avea nevoie orice altă emisiune pentru a fi înregistrată și difuzată.

Dincolo de munca la știri, aveam datoria, ca Supervisor, să dau OK-ul pentru diverse alte emisiuni, însemnînd verificarea acurateței textelor respective în raport cu sursele folosite. Apoi, printre atribuțiile mele se mai număra redactarea unor emisiuni zilnice ca Articolul Zilei sau Revista Presei Internaționale, ceea ce însemna selectarea și traducerea materialelor respective. În sfîrșit, scriam o rubrică săptămînală intitulată Știri Cenzurate în România pentru Actualitatea Românească. Ca să nu mai vorbesc de acele sfîrșituri de săptămînă cînd îmi venea rîndul, ca Supervisor, să fac Programul Politic.

Ce replică avea Noel Bernard în faţa ameninţărilor

Anii de dinainte de 1989 au fost grei, aţi lucrat cu teamă, simţeaţi ameninţarea regimului de la București, a Securităţii?

Nu am lucrat cu teamă niciodată, chiar dacă amenințările curgeau gîrlă. „Nu se întîmplă nimic, dragă, ei tot amenință, n-avea nici o grijă, nu se întîmplă nimic“, era replica standard a lui Noel Bernard pentru oricine manifesta vreo îngrijorare. Avea dreptate, pînă la un punct. Acel punct s-a numit Nicolae Pleșiță cu „extravaganțele“ lui nesăbuite ca șel al Securității externe (1980-1984), dintre care menționez aici atentatul cu bombă din 21 februarie 1981 și tentativa de asasinare a lui Emil Georgescu, din vara aceluiași an. Atentatul a fost comis cu mîna celor din banda teroristului Carlos „Șacalul“, iar tentativa de asasinat prin doi interlopi francezi. Securitatea avea grijă să nu se expună direct. O organizație mafiotă de tipul Securității poate asasina pe oricine cu două condiții: să vrea realmente și, obligatoriu, să-și asume toate consecințele, inclusiv cele politice, în cazul nostru. Probabil, cele două condiții nu s-au îndeplinit niciodată efectiv și concomitent. Plus inadecvarea profesională a securiștilor, care, slavă Domnului, nu erau cine știe ce lumini. Noi nu aveam nici un fel de protecție specială din partea radioului. Cîteva măsuri de protejare a sediului s-au luat abia după atentat. Despre problemele noastre cu Securitatea e vorba în mai multe capitole din cartea mea, cu expunere specială pentru agentul „GX-36“.

Cîtă bază putem pune în afirmaţiile care s-au tot făcut că trei directori ai Europei Libere, Noel Bernard, Vlad Georgescu şi Mihai Cismărescu, au fost omorîţi de Securitate, prin iradiere?

Nici una, după părerea mea. Am dedicat un capitol special acestui subiect pentru că am vrut să-l lămuresc. Acei directori nu au murit în condiții suspecte de pe urma unor „cancere galopante“, cum s-a mai spus, și nu au fost iradiați. Am luat, punct cu punct, cazurile lui Noel Bernard, Mihai Cismărescu și Vlad Georgescu, ba și pe cel al lui Emil Georgescu, inclus de unii pe „lista directorilor“ lichidați, chipurile, de Securitate. Am explicat patologia fiecărui caz, circumstanțele, toate detaliile se găsesc în carte. La originea acestei legende se află generalul de Securitate Pacepa, fugit în 1978 și găzduit mai mult de nevoie de americani (deloc încîntați de personaj, vă asigur). La moartea lui Noel Bernard, în decembrie 1981, Pacepa a lansat ideea că acesta ar fi fost iradiat. Nu s-a ignorat posibilitatea, și în 1982 s-au făcut verificări și în biroul lui Noel, și la locuința lui. Nu s-a găsit nici o urmă de contaminare radioactivă, nicăieri. Evident că această contaminare ar fi existat dacă Noel Bernard ar fi fost iradiat. N-a fost cazul. Dar Pacepa nu s-a lăsat, a reluat teoria cu iradierea, pentru că îl făcea să pară atît de interesant, în cartea sa Orizonturi Roșii, și de atunci a tot fost rostogolită de unii și alții, fără discernămînt, prin diverse medii. Efectul pervers al acestei ficțiuni a fost hiperbolizarea stupidă a puterilor Securității. Potențarea fricii. Sigur că au fost amenințați și Noel Bernard, și Vlad Georgescu (niciodată Cismărescu), dar amenințările din partea Securității erau rutină. Poate că realmente periculoasă a fost tentativa de a-l atrage pe Noel Bernard să facă o vizită incognito în România, în 1978, tentativă dirijată tot de Pacepa, dar cu care acesta nu s-a lăudat mai tîrziu la americani. Mai multe detalii, în carte.

Departamentul românesc a avut cele mai multe minute de emisiuni culturale

Mă interesează cine a susţinut şi de ce această pondere în programe, la Europa Liberă, acordată emisiunilor culturale: Actualitatea culturală românească (săptămînală), dar şi Teze şi Antiteze la Paris, Povestea vorbei (realizate la Paris), dar şi Perspective europene (Gelu Ionescu) şi Lumea creştină (Nicolae Stroescu-Stînişoară), realizate la München?

Noel Bernard a fost cel care a intuit perfect importanța unor emisiuni culturale, pe care le-a introdus treptat după 1966, aducîndu-i la radio pe Monica Lovinescu și Virgil Ierunca cu Teze şi Antiteze la Paris și Povestea vorbei. Emisiunea Perspective europene a fost inițiată de Vlad Mugur, cunoscutul regizor, tot sub conducerea lui Bernard. Dintre toate departamentele naționale ale Europei Libere, cel românesc a avut cele mai multe minute de emisiuni culturale. Și cea mai mare audiență. Departamentul românesc, deși al doilea cel mai mic departament al Europei Libere ca personal și minute de emisie, a fost, constant, cel mai performant. Nicăieri nu a fost impactul postului de radio Europa Liberă mai mare ca în România. Fapt la care a mai contribuit foarte mult, să nu uităm, și atragerea tineretului prin Metronomul muzical al lui Cornel Chiriac, cea mai audiată emisiune din palmaresul Europei Libere.

Cartea dumneavoastră, care apare în aceste zile, coincide cu cei 70 de ani de la înfiinţarea Departamentului românesc al Europei Libere. Cartea se numeşte: Ne-au ţinut în viaţă. Radio Europa Liberă, 1970-1990. Este o istorie, o mărturie despre anii petrecuţi de dvs. la Europa Liberă, o evocare?

Este o carte de istorie, în primul rînd. Mi s-a părut teribil de nedrept și de greșit faptul că, avînd în vedere rolul atît de important jucat de Europa Liberă în istoria recentă a României, nu exista o lucrare menită să explice, factual și detaliat, ce a fost și cum a funcționat Radio Europa Liberă, cum era organizat Departamentul românesc, ce emisiuni se difuzau, cine le făcea, de ce le făcea, care erau procedurile editoriale, cum era structurată instituția numită Radio Free Europe/Radio Liberty, Inc., care au fost momentele importante din viața redacției românești etc. Am scris cartea pentru a corecta această eroare și pentru a lăsa un document-martor despre „cel mai influent post de radio politic din istorie“, cum a fost numit REL de comentatorii avizați. Fără Europa Liberă nu am fi avut anul 1989 – eliberarea Europei Răsăritene de comunism – atît de precipitat, de cuprinzător și de pașnic (cu excepția vărsării de sînge de la noi). Căci, din 1950, cînd a început să emită, Radio Europa Liberă a săpat permanent la rădăcina sistemului comunist, împiedicînd regimurile est-europene să altereze gîndirea oamenilor prin propagandă și cenzură, întreținînd speranța că răul va avea totuși un sfîrșit și încurajînd protestele prin tribuna oferită de microfonul de la München.

Și mai trebuie amintit ceva: REL a fost o inițiativă americană, o instituție cu vreo 1.700 de angajați, a cărei operare a costat, de-a lungul deceniilor, multe miliarde de dolari (la valoarea de azi a dolarului). Dincolo de cifrele cu multe zerouri, cred că nici o altă națiune nu a făcut mai mult pentru români decît Statele Unite prin tot ce a însemnat Europa Liberă în timpul celor 40 de ani de oprimare totalitară.

Care au fost cele mai grele momente pe care le-aţi trăit la Europa Liberă?

Anul 1981 a fost cel mai greu. Un an care a debutat cu atentatul din februarie, a continuat cu tentativa de asasinare a colegului Emil Georgescu, în iulie, și s-a încheiat cu moartea lui Noel Bernard, în decembrie. Atunci am avut senzația că soarta Departamentului românesc mai atîrna de un fir de păr. Dispariția lui Noel Bernard m-a descumpănit cel mai mult, pentru că el personifica efectiv performanța jurnalistică a Europei Libere. „A fost cel mai sclipitor jurnalist de radio care a existat vreodată la Europa Liberă“, cum l-a descris Jim Brown, unul dintre directorii americani ai REL.

Sursele de informaţii şi cititorii versaţiai ziarului Scînteia

Care erau principalele surse de informaţii?

Am scris un capitol special despre asta, folosind ca titlu interogația auzită de la ascultătorii noștri: „De unde știați atîtea despre noi?“. Mirare împărtășită, între altele, și de Securitate. Căci nu am fost „oficină de spionaj“ și nu am folosit agenți secreți. Sursele noastre erau, în primul rînd, ziarele și revistele din țară, pe care știam să le citim și să le interpretăm. Cred că ziarul Scînteia nu a avut niciodată cititori mai versați decît redactorii noștri. Aveam abonament la Agerpres, ascultam Radio București, eram la curent cu tot ce se întîmpla în țară. Ne ajutau mult, cu detalii interesante, vizitatorii din România. Scrisorile de la ascultători erau o altă sursă foarte importantă, permițîndu-ne să luăm pulsul societății, să înțelegem starea de spirit a oamenilor, să aflăm detalii despre viața cotidiană atît de grea din acea perioadă. În sfîrșit, mai erau canalele diplomatice ale ambasadelor occidentale de la București. Infor­mațiile primite pe aceste canale erau foarte precise  și erau deosebit de utile în situații necesitînd confirmarea anumitor cazuri speciale sau evenimente deosebite dintr-o sursă foarte sigură.

Este adevărat că, în anii ’80, regimul lui Nicolae Ceauşescu avea parte de numeroase articole critice în presa occidentală, situaţie care uşura mult munca dvs., putîndu-se reproduce aceste articole?

Europa Liberă era un radio de informare, nu de opinie. Noi nu eram acolo ca să ne dăm cu părerea, ci ca să transmitem informații, să facem analize factuale. Sigur că, prin contrast cu lipsa de libertate din țară, cu propaganda sufocantă, spusele noastre erau percepute permanent ca o critică a regimului. Nu făceam polemică atunci cînd difuzam articole din presa occidentală critice la adresa lui Ceaușescu. Era pur și simplu normal să le difuzăm. E adevărat că, mai ales în anii 1980, tonul presei apusene față de situația din țară devenise extrem de acid, într-atît încît ne vedeam uneori obligați de procedurile noastre editoriale să eliminăm unele asperități din acele texte. În Codul nostru profesional se spunea așa: „Tonul, limbajul și modul de prezentare sînt la fel de importante pentru respectarea politicii REL/RL ca și conținutul emisiunilor. Prin urmare, menținem următoarele restricții: se evită formulările emoționale, vituperante, vindicative, stridente, belicoase, arogante, bombastice, pretențioase sau condescendente“.

Aveţi în carte un capitol special dedicat căderii lui Ceauşescu. Puteţi reproşa ceva Europei Libere legat de evenimentele din decembrie 1989? S-a exagerat numărul de morţi? Aţi fost parte a unei „conspiraţii“ care îşi avea originile la Moscova (Gorbaciov fiind în relaţii tensionate cu Ceauşescu), cu prelungiri la Budapesta şi Viena?

Oricine poate verifica ce am spus și cum am spus în decembrie 1989, pentru că toate emisiunile noastre de atunci, repet, toate, se găsesc, digitizate, la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, oricînd accesibile. Ne putem reproșa poate o oarecare lejeritate în reproducerea informațiilor ce ne parveneau atunci, cu scuza că ne-a luat și pe noi valul emoțiilor extraordinare din acele momente. Îi invit pe cititorii interesaţi să citească acest capitol din carte, intitulat „Decembrie 1989“.

A fost Radio Europa Liberă parte a unui „război rece“?

Cred că toți am fost parte, vrînd-nevrînd, a Războiului Rece pînă în 1989-1991 (cînd s-a prăbușit și Uniunea Sovietică). Eu unul pot spune că am fost foarte conștient de pericolul războiului, mi-a fost destul de „cald“. Să ne amintim că, imediat după sfîrșitul celui de-al doilea Război Mondial, Moscova s-a manifestat foarte agresiv față de lumea liberă, încercînd să-și mărească tot mai mult sfera de influență oriunde s-ar fi putut, în Europa sau în Asia. Radio Europa Liberă a fost conceput atunci de agenția americană de spionaj CIA ca o operațiune strategică de război psihologic pentru frînarea acelor tendințe. În timp, relațiile est-vest au trecut prin diverse etape, la care Europa Liberă s-a adaptat. Raporturile cu CIA au încetat complet în 1973, gestionarea radioului (finanțare, supervizare) fiind preluată de Congresul american. Războiul Rece a continuat însă, ca și misiunea Europei Libere, și în faze mai destinse, cum au fost anii 1970. În ceea ce ne privește pe noi, românii, dincolo de orice Război Rece sau geopolitică, perioada cea mai grea a fost cea a anilor 1980, cu un alt fel de război, cel al regimului Ceaușescu împotriva românilor. Anul 1989, îndrăznesc să spun, a demonstrat între altele că Radio Europa Liberă a fost „cea mai eficientă armă a Războiului Rece“, cum au spus unii mai experți decît mine.

A fost Radio Europa Liberă un post anticomunist?

Sigur că a fost un radio anticomunist, dar abordarea nu a fost mereu aceeași. Tonul agresiv al emisiunilor din anii 1950 pleca de la ideea că ascultătorii noștri trebuie „stimulați“ în opoziția lor față de regimul comunist. După eșecul revoluției din Ungaria, tonul radioului a devenit mai rezervat, vituperațiile anticomuniste făcînd loc tot mai mult considerentelor jurnalistice. În ceea ce privește Departamentul românesc, aș spune că profesionalizarea acestuia a început cu adevărat după 1966, cînd la conducere a revenit Noel Bernard. Apoi s-a întîmplat ca Nicolae Ceaușescu, prin poziționarea sa antisovietică, să devină favoritul est-european al Occidentului, răsfățat de presă și curtat de liderii politici. Americanii în special i-au acordat un tratament preferențial urmărind provocarea unei scindări a Pactului de la Varșovia, alianța militară a blocului sovietic. Or, politica editorială a radioului trebuia să fie „corespunzătoare cu obiectivele largi de politică externă ale Statelor Unite“, urmarea fiind menajarea, uneori exagerată, a regimului Ceaușescu în emisiunile noastre de-a lungul anilor 1970. Dincolo de cazul nostru românesc, poziționarea instituției după 1976 era definită astfel: „Misiunea Radio Europa Liberă și Radio Libertatea este de a încuraja un dialog constructiv cu popoarele din Europa Răsăriteană și Uniunea Sovietică prin îmbunătățirea cunoștințelor lor despre evoluțiile din lume largă și din propriile lor țări. Prin comunicarea deschisă de informații și idei către popoare supuse cenzurii, RFE și RL contribuie la menținerea unei opinii publice informate în URSS și Europa Răsăriteană“.

Pentru disidenţa românească, Europa Liberă a fost singura modalitate de a-şi face auzit glasul

Europa Liberă a susţinut disidenţa românească, atîta cît a fost, de la Paul Goma la Dorin Tudoran, de la Doina Cornea la Mihai Botez şi părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, inclusiv „Grupul de la Iaşi“, dintre care Dan Petrescu şi Luca Piţu au acordat un interviu în direct lui Neculai Constantin Munteanu în noiembrie 1989? Ce a însemnat, de fapt, să susţineţi disidenţa românească? Cum reuşeaţi să aflaţi de aceşti oameni, cum aţi comunicat cu ei?

Aflam de acești oameni pentru că ei ne căutau pe noi. Europa Liberă era singura lor modalitate de a-și face auzit glasul. Se știe că Doina Cornea, anchetată de securiști și presată să nu mai comunice cu Europa Liberă, le-a spus că renunță imediat dacă poate spune același lucru în Scînteia. Cum să nu… Am stimulat disidența românească prin simpla noastră existență, punînd la dispoziție singura platformă de propagare a protestului lor. Sigur că mai erau Vocea Americii sau BBC în limba română, dar exista o deosebire fundamentală între aceste posturi și Europa Liberă. Ele erau posturi oficiale ale guvernelor respective, iar misiunea lor era de a vorbi despre politica acelor guverne, de a populariza viața din Statele Unite sau Marea Britanie, problemele românești fiind secundare în programele lor. Europa Liberă ca post de radio privat, cu o marjă mult mai mare în stabilirea priorităților editoriale, era gîndit tocmai ca un post de radio al națiunii căreia i se adresa, un radio românesc, cum l-au perceput ascultătorii noștri. Ca să nu mai vorbim că audiența Europei Libere era mult mai mare decît a celorlalte posturi în limba română prin volumul și diversitatea programelor. Cele mai răsunătoare sau memorabile manifestări de disidență au fost concepute din start pentru difuzarea la Europa Liberă. Oare ce s-ar fi ales de disidența lui Paul Goma dacă nu ar fi existat Europa Liberă care să-i difuzeze apelurile și scrisorile, inclusiv celebra scrisoare adresată de Goma lui Nicolae Ceaușescu personal? O scrisoare a cărei menire era, evident, de a fi auzită de români, nu de a fi citită de Ceaușescu. „Frig sau frică? Despre condiția intelectualului român de astăzi“ se intitula acel remarcabil eseu conceput de Dorin Tudoran în 1984 cu scopul de a fi difuzat de Europa Liberă, cum s-a și întîmplat. Tot special pentru a fi citită la Europa Liberă, în martie 1989, a fost concepută de poetul Dan Deșliu scrisoarea sa de 11 pagini, probabil cel mai vitriolant text făcut public în epocă la adresa lui Nicolae Ceaușescu.

Europa Liberă mai avea rolul sau calitatea de a proteja. De fapt, notorietatea dobîndită de autorii acestor proteste în urma promovării la radio îi apăra de excesele represiunii securiste. Numele lor erau imediat cunoscute în Occident, deveneau subiecte de presă, intrau în atenția organizațiilor pentru drepturile omului și a cancelariilor guvernamentale. Sensibil la reacțiile internaționale, regimul din țară nu mai îndrăznea „să le dea o lecție“ protestatarilor așa cum ar fi vrut și cum îi stătea în fire. Asta i-a salvat pe Paul Goma, pe Doina Cornea, pe Vasile Paraschiv de la o soartă ca a lui Gheorghe Ursu, de exemplu, despre care nu am știut nimic (și a fost omorît în bătaie în arestul Securității în noiembrie 1985). Un alt exemplu în acest sens este cazul lui Radu Filipescu, condamnat în octombrie 1983 la 10 ani de închisoare pentru „propagandă împotriva orînduirii socialiste“. Un tînăr inginer, total necunoscut, care îndrăznise să confecționeze și să distribuie manifeste împotriva lui Ceaușescu. Primul lucru pe care l-au făcut apropiații săi a fost să alerteze Europa Liberă, și Radu Filipescu a devenit un caz de care ne-am ocupat insistent în emisiunile noastre. După doar trei ani de detenție din cei 10, Radu Filipescu a fost pus în libertate datorită campaniei internaționale în favoarea sa, mijlocită de Europa Liberă.

Cît se putea şi cît nu se putea spune la Radio Europa Liberă legat de situaţia din ţară, înainte de 1989?

Se putea spune orice era corect, justificat profesional și exprimat civilizat. Rezervele din anii 1970 privind poziționarea față de regimul Ceaușescu nu au mai existat după 1981, în administrația Reagan. Exista însă Codul Profesional, de care țineam toți seama. În acel cod se spunea, între altele: „Se evită difuzarea de materiale care ar putea fi caracterizate ca bîrfă, defăimare, batjocorire sau atac la viața personală sau a familiilor liderilor de guvern sau partid, sau a unor persoane particulare. Comentarea acțiunilor publice ale persoanelor oficiale se va face de o manieră demnă, rezervată, responsabilă“. În limitele codului, și ale bunului simț, eram liberi să spunem orice. Nici un american nu ne controla emisiunile înainte de difuzare, nimeni nu ne-a impus difuzarea unui anumit text prefabricat. Singura verificare era cea pe care ne-o făceam noi singuri, pentru acuratețea informației. În carte am dedicat un capitol special Codului Profesional pentru că doar cunoașterea acestuia permite să înțelegi ce fel de radio a fost Europa Liberă.

Martor direct la prăbuşirea unui imperiu

De ce n-a fost mai prezentă Europa Liberă după 1989 în România? Redacţia BBC în limba română lua deja avînt, emisiunile BBC fiind retrasmise de numeroase posturi locale, Europa Liberă încă bătea pasul pe loc. Cum vă explicaţi această întîrziere în a fi peste tot în România?

Aveți dreptate, a existat acea întîrziere în 1990, și a fost cît pe-aci să nu avem nici o prezență redacțională în România. Explicația e simplă și oarecum neplăcută: s-a opus vehement ideii de a avea o redacție la București chiar Nicolae Stroescu, aflat atunci la conducerea Departamentului românesc, pentru că ne-ar „influența comuniștii“, cum zicea el. Am descris în carte episodul conflictului meu cu Stroescu pe această temă. Noroc cu directorul american al REL, Robert Gillette, care m-a autorizat, peste capul lui Stroescu, să plec la București și să pun pe picioare redacția, în ianuarie 1991. Am organizat-o și condus-o pînă în 1994, cu satisfacția de a fi putut forma o echipă de bază care a lucrat excelent, formată din Radu Călin Cristea, Gilda Lazăr, Horațiu Pepine, Sorin Șerb, Sorin Faur, Marius Oprea, Dorina Băieșu (Rusu), Lucian Ștefănescu, Filip Florian, George Arun, Mircea Țicudean, Andi Lăzescu de la Iași, Brîndușa Armanca de la Timișoara… și cu zeci de alți colaboratori.

În fine, ce a însemnat, pentru dvs., Radio Europa Liberă? Şi, ca o caracterizare generală, ce a însemnat Radio Europa Liberă pentru ascultătorii români?

A însemnat o șansă extraordinară, privilegiul de a fi fost martor direct al unor evenimente istorice – prăbușirea unui imperiu – dar și de a fi putut contribui, alături de colegii mei, la acele evenimente.

Pentru ascultătorii români cred că a însemnat tot ce ne-au spus ei că a fost Europa Liberă: tribună de luptă anticomunistă, cutie de rezonanță a protestelor, liant social, sursă cotidiană de informații nealterate, oaza de normalitate în care se puteau refugia, gura de oxigen care le permitea să supraviețuiască, sursa de speranță că ceva s-ar mai putea schimba, dovada că nu au fost uitați și abandonați, certitudinea că mai există români care spun adevărul și rezonează la problemele lor, o manifestare de solidaritate. Unii au considerat Europa Liberă chiar un fel de guvern în exil. Îmi place să cred că a fost, cum s-a apreciat de către cunoscători, „cel mai important fenomen mediatic românesc din perioada comunistă“.